A fost odată ca niciodată, cam acum un an, un mail – newsletter de la T.F.F. , în care aflam despre un curs de improvizaţie la care m-aş fi putut înscrie şi eu.
Cam atunci a început.
Nu ştiam exact ce ar urma. Ştiam despre Mihaela Sîrbu , T.F.F. şi despre „ce le poate pielea” în materie de spectacole, reuşisem chiar de curand să vad „AUTOBAHN”. Văzusem şi câteva spectacole de improvizaţie. Ştiam că mi-ar plăcea să mă joc şi eu aşa.
Şi m-am înscris la curs. Mi-a fost clar foarte repede că îmi plăceau cel puţin trei chestii: lumea cu care m-am întâlnit (colegii şi „profii”), felul în care intracţionam (la cursuri şi înainte/după) şi ceea ce (re)descopeream acolo.
Zic „(re)descopeream”, fiindca s-a întâmplat şi asta. Printre primele exerciţii au fost unele prin care parcă am reînvăţat să las liber un copil dinlăuntru. Copilul a putut să iasă, să se plimbe liber prin încăpere, să zică sincer ce-i vine, să vorbeasca unui tablou, să cânte sau să râdă necenzurat de „ambalajul omului serios” care-l acoperea pănă la ora cursului. Hmm, uneori, „omul serios” din „ambalaj” apuca să-l privească pe „copilul liber”, zâmbind el însuşi cu drag, cu placută invidie. Şi făceam asta împreună cu ceilalţi. Şi ne descopeream; descopeream că ne vedem şi ne ascultăm mai bine şi fiecare pe sine, dar şi unii pe ceilalţi.
Apoi au fost şi alte exerciţii, chiar de improvizaţie. „Copiii dinlăuntru” s-au jucat arătând spontaneitate, creativitate, atenţie şi mult umor. Doamne, cât am mai râs! Un coleg mărturisea după câteva luni de curs: «Bă’, din toata „agenda” mea, cursul de impro este singura „treabă” la care simt că de-abia aştept să ajung!»
In vacanţa de Paşti am fost pe la ai mei. Le-am povestit despre cursul de impro şi am jucat împreuna un „Hep!”. La joc s-au bagat şi nepoţica mea de 8 ani şi mama. Mama a râs cu lacrimi, de era gata să cadă din picioare!
La cursul de impro am întâlnit unii dintre cei mai misto oameni din câţi am cunoscut pănă acum. Poate că lucrurile nu sunt întâmplătoare. Improvizaţia este foarte mişto ca demers în sine. Dar s-ar putea să fim de-un „aluat” anume cei care ne aruncăm la o joacă de-asta. Ştiu că am întâlnit aici oameni cu care o să rămân prieten. Prietenie de-aia, tare. Eu, fiind mult mai norocos, am întâlnit aici chiar dragostEA vieţii mele!
M-au impresionat şi „profii” cu care am lucrat. De la fiecare am învăţat chestii noi, tari, diferite. Mulţumesc!
Ideea de a face un mic spectacol de improvizaţie, eventual în faţa unui grup de prieteni de-ai noştri, a apărut chiar la finalul modulului de <începători> al grupei noastre, când am ieşit la un suc după curs. Când a aflat asta, Mihaela Sîrbu ne-a „ridicat miza” (urma să invăţăm şi noi în vreo 2-3 luni să facem asta!). De ce să fie doar un grup de prieteni şi să nu fie …public, oricât ar fi şi fără să ne cunoaştem cu cei din sală?!
Un spectacol de improvizaţie făcut de noi ca amatori (aici, <amatori> = <iubitori>!). Ne-am gândit puţin şi-am zis „Ok, hai s-o facem!”. A fost un entuziasm nebun. Mă emoţionează şi acum să-mi amintesc cum a replicat o prietenă din gaşca de-atunci. Adriana era însărcinată şi nu erau şanse matematice să poată să fie pe scenă în momentul spectacolului. Ştiind asta, ea s-a înscris la proiect zicându-ne: „Oricum, cred că o să fie frumoasă şi doar călătoria de până la spectacolul asta. Şi asta mi-e de-ajuns!” (Intre timp l-a născut pe Radu. Adriana, să vă trăiască şi să improvizeze sănătos!)
Imi amintesc cum au fost cursurile intensive la care ne-am înscris cei care am vrut proiectul asta. Oooo, au fost chiar …intensive! Pe măsură ce continuam pregătirile începeam să ne observăm „greşeli” pe care până atunci nu le luaseram în seamă. Şi ne cam blocam, iar tensiunea creştea. Cred că am amânat de vreo două ori data spectacolului ca să mai putem şlefui lucrarea .
Tot la un curs de-atunci s-au făcut propuneri pentru numele de scenă al trupei. A fost votată propunerea lui George – <improFUN>. Am votat şi eu pentru, dar mie nu-mi displace nici acum propunerea mea de-atunci (<CuOO>! Hahahahaaa!)
Imi amintesc cât de diferite au fost emoţiile de dinainte, din timpul spectacolului şi cele de după. Le-aş putea numi „emoţiile de la clor”, „emoţiile din vârtej” şi „emoţiile de la suc”. Hihihii!
George a făcut atunci deschiderea, convingându-i pe cei din sală să cânte împreună cu el „Un elefant se legănaaa…”. Şi-mi amintesc toate valurile de energie, entuziasm, curaj, emoţie, haz, bucurie etc. prin care am trecut.
10 mai 2009 pentru mine o să rămână în mod sigur una dintre cele mai importante zile din viaţa mea. Şi ştiu că am motive!
Mă bucur că nu a căzut atunci nicio cortină. Ce bine că povestea continuă!
L-am auzit cândva pe Florian Pittiş vorbind despre hipioţii frumoşi şi fericiţi şi despre un crez al lor – „bucuria de a fi si de a face împreună”. Cam asta ar fi şi povestea mea şi a prietenilor mei de la <impro>, despre bucuria de a fi şi de a face împreună.
Şcoala de improvizaţie se mai poate numi şi şcoala de echipă. Sau şcoala de relaţii. Sau şcoala de implicare. Sau o poveste minunată!
Marius Matei
a.k.a. (Don) Giovanni
…
