Uncategorized

E ora 1.34 AM. Spectacolul aniversar s-a terminat. A fost grozav, ca in fiecare an! – Am primit o prima scrisoare. Miine speram sa spunem mai multe, sa punem poze etc… Pe miine!

În seara asta încep a vă scrie într-o notă mai puţin jovială. Râd un pic. Râd şi ştiu că rarele mele texte sunt întru totul lipsite de aerul jovialităţii, aşa că râd degeaba. Aş fi vrut să vă spun că atunci când scriu un text, îl scriu pentru că vreau să educ, dar nu este pe deplin adevărat. Există adevăruri mai mari. Cred în educaţie, dar îmi dau totuşi seama că altceva mă împinge la scris acum.
Haideţi să ne imaginăm împreună un castron uriaş, un cazan mai bine, eventual un tuci din ăla în care se amestecă gulaşul, pe la unele bâlciuri orăşeneşti, la foc de lemne. Şi la bâlciul nostru, în loc să vii să-ţi pui în troaca proprie un polonic plin cu o unsoare aflată în stare lichidă doar sub ameninţarea temperaturii de fierbere, faci altceva, faci ceva pe dosul bunului mers al rânduielii. Oricum mâzga fierbândă nu ne inspiră încredere. Aşa că de ce să mai bagi în tine aşa ceva?
Tu nu ai voie încă să iei, ai voie doar să dai. Şi e o coadă lungă-lungă, la care te pui doar ca să arunci în tuci un măr stricat, iar vecinul din faţa ta are o coajă mucegăită de pâine, iar ăstălalt, din spatele tău, are un caşcaval, pe care-s lipite fire de păr – pesemne că pisica i l-a trântit pe jos, prin sufragerie. Toate stricăciunile astea vor fierbe acum, laolaltă cu bunătăţile scufundate în ceaun de oamenii aflaţi la coada cealaltă. Şi mai e o coadă, şi încă una, şi încă una. Şi sunt atât de multe cozi la ceaunul ăsta că s-a construit în jurul lui încă un etaj, iar oamenii de la etaj aruncă de la înălţime tot ce au ei mai bun sau mai prost. Şi fiecare bucată de bine sau de rău cade şi se scufundă repede în mâzgă şi tot borhotul se împrăştie peste tot. Şi toţi oamenii sunt împroşcaţi cu borhotul dulce sau sărat, curat sau murdar, bun sau rău.
Multă vreme am stat şi eu la coada asta. Oho, şi ce greu mi-a fost să mă aşez. Şi ce frică mi-a fost până am vrut să scot bucăţica mea de pâine – coaja aceea rumenă pe care o păstram doar pentru mine, în cel mai curat buzunar al pantalonilor. Şi am scos coaja mea de pâine, gata-gata s-o arunc în cazan. Când îmi aduc aminte ce aproape am fost, îmi dau seama ce pericol am evitat. Pericol pentru mine, nu pentru toată lumea. Şi când a venit vorba să pun ultimele firmituri acolo, m-am răzgândit şi am întors spatele. Am făcut aşa pentru că am văzut conţinutul cazanului de aproape. Vecinii mei doar se făleau cu fructele lor proaspete, cu pâinicile calde, cu muşchiuleţul file, dar nu le puneau niciodată la bătaie cu adevărat. Cei mai mulţi se prefac, iar în ultimul moment îşi vâră adânc mâinile în buzunare, ezită, şi zâmbind încurcat spre ochii bucătarului, scapă o bucata expirată de sine în gulaşul clocotitor.
Spectacol aniversar Şcoala de Improvizaţie
Şcoala de improvizaţie a împlinit 5 ani, iar eu tocmai am revenit de la spectacolul aniversar. Şi vă scriu acum pentru a vă povesti câte ceva despre asta. Şcoala de improvizaţie este un loc prietenos. Mie aşa mi s-a părut. Şi Dumnezeu îmi e martor că de multe ori am stări de anxietate în care şaormarul de la colţul blocului mi se pare cel mai necruţător interlocutor-opresor. Hai, să fim cinstiţi, de câte ori nu v-a enervat persoana care a intrat în scara blocului exact când v-a venit liftul? Eu cred că atunci când mergi la şcoala de improvizaţie e imposibil să nu întâlneşti oameni pe aceeaşi lungime de undă cu tine.
Spectacolul a fost frumos, poate nu atât de amuzant pe cât mi-aş fi dorit, pentru că lucrând aproape un an, îmi dau seama că am trăit în grupa mea momente cel puţin la fel de amuzante. Spectacolele sunt frumoase, dar nu sunt naturale. Sunt mai naturale decât alte forme de teatru, dar nu sunt atât de naturale şi de lipsite de un cadru de desfăşurare pe cât sunt, să zicem, exerciţiile făcute la curs.
Susţin în continuare că numărul improvizatorilor de soi este egal cu numărul celor care renunţă după prima şedinţă. Şi după ce toţi aceştia sunt daţi la o parte, rămâne restul de 99% – oamenii care lucrează exerciţii de improvizaţie, spontan, neîngrădit, sincer şi direct. În orice caz, nu întotdeauna poţi să fii spontan, neîngrădit, sincer şi direct, pentru că toţi suntem nişte firi alterate, pline de mucegai şi de praf, iar bucăţica aia bună de tot, pe care ţi-ar hali-o colegu’, îţi place să crezi că o împarţi cu alţii, dar nu există amăgire mai mare de atât, pentru că ştii bine c-o ţii ascunsă.
Improvizaţia este ceaunul în care fierb toate. Bucătarii sunt trainerii, tot oameni ca tine. Poate totuşi ceva mai deschişi şi mai dispuşi să iasă din zona lor de confort, ca să ţi se arate, însă nu te lăsa păcălit nici de ei, pentru că totul, TOTUL, stă pe umerii tăi şi ai colegilor tăi, cu care vei merge la război, exact în curul gol. Pentru că până n-o să rămâi în curul gol în faţa lor, n-o să simţi că eşti sincer cu tine până la capăt. Dar nu te speria, Şcoala de improvizaţie este locul ideal ca să faci asta. Imaginează-ţi că este un vestiar perfect construit pentru emoţiile tale. Oho, şi un vestiar care se poate întoarce împotriva ta deîndată ce-l trădezi.
Dacă eram mafiot, ţi-aş fi făcut o ofertă pe care să nu o poţi refuza, dar nu sunt decât un simplu om, cu supărările lui mari, adresate unei lumi surde, un simplu om care se luptă cu propria ură şi pentru care amuzamentul a fost o etapă savurată cu plăcere, alături de colegii de improvizaţie. Aştept ca după ce ne vom amuza împreună, să începem să lucrăm împreună ca să ne împrietenim, să lucrăm pentru fi oameni până la capăt.
Şi e perfect, chiar dacă uneori cu un ochi râd şi cu altul plâng, ştiu că spaţiul acesta poate trasnforma şi cea mai meschină fiinţă, măcar pentru două ore, într-un prieten sincer şi bun cu care să mă pot juca fără să îmi fie teamă de agenda lui ascunsă.
Mergeţi să faceţi teatru de improvizaţie oricine aţi fi, oriunde aţi fi, pentru că este cel mai la îndemănă mod de a face exerciţii de sinceritate cu voi înşivă. Iar eu am să vă fiu recunoscător pentru că am să mă simt mai bine într-o lume în care măcar un om, timp de câteva ore, din când în când, chiar şi încercând din greu, se va opri să mă asculte cu adevărat, cu toată fiinţa sa.
Mircea R.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s